nu sunt Rupi Kaur

nu sunt Rupi Kaur
poezia mea nu e lapte și miere
ci mai degrabă un ciocan ce-ți sfarmă retina
și te umple de plăcere;
te ucide fără milă
atunci când sufletul tău
a atins climaxul.
ai mai întors o filă
din almanahul vieții mele
și crezi că mă cunoști.
problema ta e că nu mă cunosc
nici eu.
uneori trec pe lângă mine
ca un străin;
răsuflu greu
privindu-mă cum îmi târăsc visele
pe străzile cu lumini roșii
în vitrină
de unde picioare lungi
întinse amețitor de aproape
de buzele mele
îmi ademenesc simțurile.
ce trăiesc eu
nu e păcat, ci vină,
fiindcă pe dumnezeu l-am omorât
de multă vreme.
îmi aduc aminte cum răsufla greoi
în timp ce mâinile mele
încleștate îi adânceau fața
în noroi.
m-a privit rugându-mă
să-l cruț,
însă eu i-am scuipat în ochi
și i-am zâmbit.
noroiul s-a amestecat
cu saliva mea
și apoi
i-am redat vederea.
ultimele lui cuvinte au fost pline de adevăr:
„tu m-ai creat”, a spus,
„văd asta lămurit”
și a murit.

nu sunt Rupi Kaur
poezia mea nu e lapte și miere
ci mai degrabă bordura vieții
lovindu-ți cu putere dinții
și lăsându-te agonizând
pe buza mormântului.
eu m-am născut sângerând.
gustul acela metalic
mi-e mai cunoscut
decât aerul.
penița anunță începutul
sfârșitului,
numărătoarea încheiată
a infinitului.
când mi-a fost aruncat
zarul
să aflu ce mi-a fost hărăzit
stăteam deoparte
și priveam.
au râs de nenorocul meu
o jumătate de eternitate.
dar când toți îngerii destinului
s-au dus obosiți la culcare,
i-am înjunghiat în somn
unul câte unul,
fredonând un cântec
de leagăn.
apoi,
cu ochii săturați
de răzbunare,
m-am aplecat
și am luat
zarul destinului
în mână.
am privit mirat spre îngerul
cel mare.
întins pe o parte,
cuprins de spaimă și,
mai apoi, de moarte,
stătea rigid,
cu ochii injectați de sânge.
am băgat de seamă
că ar plânge
dacă ar mai putea,
că ar cere îndurare
de la o ființă muritoare
cum sunt eu.
dar el s-a dus!
e într-un loc mai bun
acum,
un loc unde zarurile
se aruncă
și pentru oameni
și pentru îngeri
deopotrivă.
când m-am îndepărtat,
mi s-a părut că
zarurile
ce i le-am îndesat
în locul ochilor
arată șase / șase.
„cât noroc să am?!”
mi-am zis
și am plecat.
de atunci, soarta nu m-a mai căutat
niciodată.
„e prea ocupată”,
mi-au spus doi îngeri îngroziți
odată
când i-am întâlnit din întâmplare.

​

Acesta este unul dintre poemele mele preferate, și nu doar dintre cele scrise de mine, ci mai degrabă preferat la modul general, fiind nominalizat acolo, pe lista scurtă a memoriei mele literare, alături de opere ca „Sonet de toamnă” (Baudelaire), „Sonetul 116” (Shakespeare), „Cântec despre mine însumi” (Whitman), „Fă-ți timp” (Kipling) ori capodopera absolută, „Balada mamelor” (Pasolini). Știu, aura aceasta elitistă și provocatoare îmi caracterizează adesea munca avangardistă, și totuși, din punct de vedere al esenței, nu al formei, al conceptului și nu al pârghiilor stilistice folosite, munca mea este cât se poate de clasică: o explozie dezordonată de imagini și simboluri, o meditație complexă asupra sinelui, a luptei cu divinitatea și destinul, dar mai cu seamă, o căutare neobosită a sensului vieții prin asumarea intenționată a prezentului – totul în umbra inevitabilului sfârșit, moartea. Versurile mele conțin o răzvrătire viscerală împotriva normelor poetice convenționale, oferind cititorilor proiecția mea unică asupra suferinței și a nevoii de libertate.

 

Comentarii la „nu sunt Rupi Kaur”:

 

Poemul începe cu o declarație de independență față de normele poetice moderne. Dacă Rupi Kaur este cunoscută pentru poezii ce explorează frumusețea, feminitatea și vindecarea, versul suferind al eului poetic este, în contrast, o forță violentă și sfidătoare, un „ciocan” care sfărâmă retina, care „te ucide fara milă” și oferă „plăcere” nu prin dulceața cuvintelor, ci prin șoc și brutalitate. Această introducere pregătește cititorul pentru un stil poetic aspru, fără compromisuri, care explorează teme adânc existențialiste.

 

În secțiunea imediat următoare, eul poetic își mărturisește dificultatea de a se cunoaște pe sine. Ideea că oricine altcineva poate tinde a crede că îl cunoaște, doar pentru că a parcurs o parte din viața sa – „ai mai întors o filă” – este imediat contrazisă de o confesiune intimă: „problema ta e că nu mă cunosc nici eu.” Această alienare de sine, manifestată prin imaginea trecerii „pe lângă mine ca un străin,” sugerează o disociere profundă, alimentată de o dualitate vulgară, cu vise și dorințe târâte prin locuri îndoielnice și întunecate, la fel ca pe „străzile cu lumini roșii” (cu trimitere la Red Light District din Amsterdam). Centrul existenței sale este imersat de ispite și tentații – „picioare lungi... aproape de buzele mele” – simboluri ale dorinței, dar și ale dislocării interioare ireparabile.

 

Unul dintre cele mai semnificative momente ale poemului este confruntarea directă cu divinitatea, unde eul poetic mărturisește fără ezitare: „pe dumnezeul l-am omorât de multă vreme.” Imaginea lui dumnezeu, o ființă trântită la pământ și umilită, este bineînțeles una șocantă, dar bine intentionata. Un zeu slab, cuprins de spaima, cerand indurare si implorand pentru propria-i viata, iata ceva ce nu intalnesti in orisice zi. „însă eu i-am scuipat în ochi (...) Noroiul s-a amestecat / cu saliva mea” – o trimitere cu referinta biblica la pasajul unde Iisus reda vederea orbului. Revelatia zeului invins este decisiva: „Tu m-ai creat”, a spus,
„văd asta lămurit” / „și a murit” (o reinterpretare nietzscheană a ideii că omul își creează propriul zeu și apoi îl distruge).

​

Repetiția „nu sunt Rupi Kaur” subliniază din nou diferența dintre poezia eului poetic și tendințele contemporane care favorizează un stil simplu și direct, accesibil unui public larg. Imaginea cu „bordura vieții” lovind și lăsând cititorul „agonizând pe buza mormântului”, este de o duritate absolută, sugerând că poezia nu este menită să fie o experiență confortabilă, ci mai degrabă una care tulbură și provoacă, expunând realitățile crude ale existenței.

​

În a doua parte a poemului, eul poetic face tranziția către o luptă personală cu destinul. Imaginea zarului aruncat pentru a decide soarta sa sugerează hazardul vieții, în care totul este lăsat la voia întâmplării. Îngerii destinului, care „au râs de nenorocul meu,” devin ținta unei răzbunări cumplite. Poetul, așteptând cu răbdare momentul oportun („când toți îngerii destinului / s-au dus obosiți la culcare”), cu o pornire animalică, îi ucide „unul câte unul,” transformându-se din victimă într-un agent al propriei razbunări nemiloase (un Hamlet shakesperian reinterpretat într-un context modern): „i-am injunghiat / in somn / unul cate unul / fredonand un cantec / de leagan”. Cântecul de leagăn din aceste versuri poate fi interpretat ca un portal sângerând spre copilăria poetului, o fereastră către momentele în care inocența și suferința coexistau. Vocea pruncului îngânând o melodie devine o metaforă fragilă, purtându-l pe micul băiețel spre o lume iluzorie a viselor, singurul refugiu de atunci. Acest contrast dintre cruzimea actului prezent și tandrețea amintirii creează o tensiune puternică, sugerând că răzbunarea de acum poartă urmele durerii din copilărie.

Imaginea zarului ascuns în ochii îngerilor, arătând „6/6,” transcende o simplă victorie asupra destinului; devine un simbol al suveranității absolute a eului poetic asupra ordinii cosmice. Într-o manieră ce evocă filosofia existențialistă a lui Jean-Paul Sartre, acest gest afirmă că omul nu doar își revendică libertatea, ci o impune printr-o răsturnare violentă a ierarhiilor divine. Alegerea eului poetic de a sfida regulile imuabile ale destinului, însuflețită de actul radical al înlocuirii ochilor cu zaruri, transformă norocul dintr-o fatalitate într-un instrument al propriei voințe. În această lumină, zarul nu este doar un simbol al hazardului, ci și al reconfigurării existenței prin voință și acțiune.

​

Finalul poemului oferă o concluzie surprinzătoare: „soarta nu m-a mai căutat niciodată.” După lupta cu îngerii și reconfigurarea zarului sorții, eul poetic este eliberat de puterea fatalității. Îngerii rămași sunt „îngroziți,” martori la această răsturnare de situație, unde o ființă muritoare reușește să depășească regulile impuse de divinitate și destin. Imaginea finală, cu îngerii care spun că soarta este „prea ocupată,” indică o lume în care poetul s-a eliberat de orice constrângere, unde norocul și destinul sunt doar iluzii ce pot fi manipulate.

​

Poemul reprezintă o meditație complexă asupra identității, a divinității și luptei cu destinul. Eul poetic respinge orice convenție și ordine prestabilită, refuzând să se conformeze normelor, fie că sunt ele literare sau divine. Acest manifest de furie aproape obsesivă, de autoexplorare și rezistență, oferă o viziune profund personală și violentă asupra vieții dar și a luptei constante pentru control asupra propriei existențe.