Shakespeare si alte vechituri

The Works of William Shakespeare - Henry Irving Edition (1890), colecția personală

Am o sensibilitate aparte pentru vechi și învechit, pentru analog, pentru lucrurile ce pot fi atinse, mirosite, admirate.

Cuvântul tipărit, de exemplu, care a supraviețuit deceniilor, ba chiar secolelor, înnobilat deopotrivă ca vinul, va vorbi întotdeauna celui ce are urechi să îl asculte. Urechi și timp, fiindcă, nu-i așa, în freamătul existenței moderne, obosiți de algoritmi și fragmentare, murim din lipsă de timp. Nu o moarte fizică, ci mai degrabă una ontologică: devenim asemeni unei piese de puzzle dintr-o memorie colectivă răpită, absentă. Ne evaporăm în scroll infinit, subțiindu-ne până la epuizare.

Suntem sufocați sub talpa zgomotului absurd, a luminilor stridente și a filtrelor ce ne transformă ademenitor în „altceva”, orice altceva decât ceea ce suntem. Devenim complet înstrăinați de noi înșine, fiindcă frica cea mai mare a omului modern este sinele.

În martie 2025, scriam următoarele rânduri, în cafeneaua unui hotel din Praga: „Este atât de ușor să te pierzi de tine însuți și să rătăcești pe urmele pașilor străinilor din jurul tău, încât pot să jur că ne-am născut rătăciți, înstrăinați, pierduți, iar unica noastră menire, după care tânjim cu înfrigurare, este aceea de a găsi înapoi drumul către propriile suflete pustiite de atâta absență.”

Vechiul cere vulnerabilitate, efort, timp, o căutare neobosită a lucrurilor ascunse privirilor superficiale.

Astăzi, vi-l prezint pe Shakespeare, dacă tot e la mare căutare acum. L-am ales însă pe cel privit prin lectura victoriană: Henry Irving Edition, 1890 (Blackie & Son Limited)

Pentru mine, sonetele lui Shakespeare au un parfum aparte în universalitatea lor; ele reprezintă un mod de a ține viața împreună într-un fel în care nu se destramă imediat.

Sonetul LXVI

(traducere de Adrian Vasiliu)

"Scârbit de toate, chem odihna morții,

Văzând om bun pe post de cerșetor,

Și-un neica nimeni răsfățat al sorții,

Și cel cinstit trădat de jurător,

Și rangul pe nedrept atribuit,

Și a fecioarei cinste terfelită,

Și ce-i perfect total disprețuit,

Și forța de nevolnici copleșită,

Și arta amuțind sub tiranie,

Și nebunia în control mereu,

Și bunul simț considerat prostie,

Și binele în slujba celui rău.

Scârbit, din lume aș pleca cu timpul,

Doar că de mor, cel drag rămâne singur."