Copacul asfixiat

Ianuarie 2026, București

E seară. Sunt departe de casă, atât de departe de tot ceea ce face inima mea să tresalte și viața să merite a fi trăită. Zgomotul, deși undeva înfundat și gâtuit în fundal, pare absurd de tare. Lumina picurând din candelabre este la rându-i obscenă, perfidă, lipsită de sevă, târând după sine pete lungi de întuneric. Oameni - destul de multă lume în jur, roind absenți în jurul micilor capricii.

La intrare, deși maiestuos, un copac asfixiat caută privirea cerului. Deasupra, doar ceruri de beton rece, apăsând greoi răsuflarea sacadată, aproape muribundă, a copacului încă verde.

„A fost o bancă”, aud o voce spunând, „o bancă celebră a Bucureștiului, iar acum este hotel”. Zâmbesc forțat. Nu-mi pot dezlipi văzul de la copacul asfixiat. „Și marmura, domnule, ceva rarisim de tot. A fost și ea adusă de departe, de undeva... nu mai știu cum îi zice, șeful știe mai multe, desigur. Asta dacă doriți informații.”

Nu am vrut nimic, decât o bere rece fără alcool și liniște. Pereții ăștia nu respiră, iar copacul simte asta. Manechinele de la mese, pesemne că nu. Voi numi această seară „blestemul copacului”, fiindcă, asemeni unei umbre, stă lipit de retina creierului meu.

Minutele se scurg spre ore, iar plămânii noștri, ai mei și ai copacului, pulsează în sincron. Senzația aceea aspră, necruțătoare, de asfixiere este pretutindeni: în pseudoarta de pe pereți, în vestimentația și comportamentul manechinelor din plastic. Zgomotul mă învăluie și mă întreab: cum naiba să stai damnat, zi după zi, în ciripitul acesta constant, gol, lipsit de adevăr?!

„Sunt copac”, spune, lepădând o frunză, pomul de la intrare. „Sunt copac, mor, și nu mă vede nimeni”. Pentru că nu au ochi, răspund eu. Ei sunt morți de multă vreme!