Ultima Evadare

Ultima evadare (în curând)

Ne-am născut pentru a muri! Diferența dintre viață și moarte este diferența dintre ultima bătaie de inimă și următoarea, ce se lasă așteptată, dar nu mai vine niciodată. Nu e tocmai cel mai senin început de lectură, dragă cititorule, însă este adevărul ce îți poate elibera mintea din mrejele halucinante și înfricoșătoare ale morții. Cu toții, fără excepție, trăim în umbra inevitabilului sfârșit. Fragilitatea vieții ne constrânge adesea la episoade reflexive profunde asupra singurului lucru ce ne leagă pe toți: moartea. Respirația finală ne va îmbrățișa pe fiecare dintre noi și ne va strânge la pieptul ei cald și liniștitor.

Moartea nu este ceva de temut, fiindcă, așa cum spunea Epicur, „atunci când suntem noi, moartea nu este, iar când moartea este, noi nu suntem”. Astfel, moartea nu reprezintă decât momentul evadării supreme, iar acceptarea inevitabilității ei atrage după sine libertatea, fiindcă acolo unde frica lipsește, sălășluiește omul cel nou, ce este cu adevărat liber.

De la Nietzsche am învățat despre „Amor Fati” (iubirea destinului), și ce lucru ne este destinat tuturor, deopotrivă, dacă nu moartea?

Citeam undeva, în anii de liceu, cum Heidegger, în lucrarea sa Ființă și timp, ne vorbea despre „Sein-zum-Tode” (ființă către moarte). El a argumentat că autenticitatea umană vine din conștientizarea morții ca o condiție inevitabilă, ceea ce ne permite să trăim cu adevărat și să ne asumăm viața în mod autentic și responsabil.

Stoicii discută despre moarte ca o parte naturală a vieții. Acceptarea inevitabilului, inclusiv a morții, este o temă centrală a acestor oameni. „Memento mori” (amintește-ți că vei muri) este o expresie ce reflectă ideea de a învinge frica de moarte prin acceptarea ei.

Albert Camus, în „Mitul lui Sisif”, explorează absurdul vieții și moartea ca punct final inevitabil. Deși viața este absurdă și lipsită de sens ultim, acceptarea morții și a acestui absurd devine o formă de revoltă împotriva fricii și a nimicniciei.

Poezia din volumul de față reprezintă tocmai o astfel de revoltă, de împotrivire; ea poate fi considerată, într-un anumit sens, o mascaradă absurdă. Te invit ca, împreună, să privim moartea în ochi, să îi sărutăm buzele reci și perfide, să o atingem intim. Te invit la un scurt episod de infidelitate împotriva vieții, episod în care să ne aruncăm (prin fantezie) în brațele seducătoare ale morții. Sânii ei dezgoliți, sexul umed, părul răvășit și ud sunt o invitație la adulter. Moartea, viața, moartea. Un vals, o poveste de dragoste și, undeva la final, o tragedie, o trădare dureroasă, unde eroul, sângerând cu pumnalul înfipt în spate, zâmbește, exaltat până la paroxism.

Cu toții vom spurca patul conjugal al existenței în acel ultim ceas. Cu toții vom ține în mână punga de arginți, ca Iuda, și vom păcătui uitând dragostea noastră dintâi. Însă cine să ne judece? Viața? Nicidecum. Ea însăși ne va fi lepădat atunci. Moartea? Ea nu judecă și nu are preferințe. Ea este asemenea unei prostituate ce își urmărește doar câștigul.

Ultima evadare este o călătorie în adâncurile ființei mele, o explorare a granițelor dintre viață și moarte, între ceea ce ne este cunoscut și ceea ce ne este ascuns. În versurile din acest volum, mă dezbrac de măștile sociale, dezgrop din uitare amintiri dureroase și pășesc cu curaj înspre moarte, nu ca o prăbușire, ci ca o eliberare necesară. În această evadare finală, încerc să găsesc acea frumusețe fragilă care se ascunde în fața inevitabilului, acea acceptare a sfârșitului care ne apropie, paradoxal, de esența vieții.

Scriu dintr-o lume străină, artificială, o lume unde lumina rece a ecranelor ne înstrăinează de noi înșine – departe de vechile ritualuri sacre, ne-am umplut de idoli goi și de zgomote fără sens. Scriu la lumina unei lumânări calde și tremurătoare, așezată ceremonios într-un sfeșnic de bronz masiv, lucrat manual undeva prin Franța secolului al XIX-lea. În timp ce afară timpul se grăbește, sfărâmând tot ce atinge, aici, în umbra bibliotecii mele, mă privesc Dickens, Orwell, Hemingway, Baudelaire, Russell, Hitchens și alții. Sunt chipuri tăcute, dar vii, ascunse între paginile unor prime ediții rare, înghesuite unele într-altele ca martorii unei lumi mai profunde, mai reale. În jurul meu, lumea aceea artificială pulsează frenetic, dar eu scriu în sunetul liniștitor și amețitor al vinilului ce rotește, neobosit, o altă dimensiune — una în care timpul are răbdare și spiritul încă respiră.

„Arta cere distanță”, spunea Evgheni Vodolazkin în „Aviatorul”. Fără acea separare atât de necesară față de zgomotul asurzitor al cotidianului, dar, în egală măsură, și de superficialitatea contagioasă, care se propagă asemenea unui virus, actul artistic nu poate avea loc. Doar în tăcerea și în liniștea unei izolări deliberate își găsește arta forța de a exista și de a transforma.

Poeziile mele sunt o căutare neobosită a unei liniști exotice și ascunse, un refugiu subtil în mijlocul haosului care definește existența modernă. În acest univers de plastic, unde iluziile se suprapun peste adevăruri, încerc să deschid o fereastră către o ultimă evadare. Este o evadare din constrângeri, din artificial, din fragilitatea prefăcută a timpului, pe care îl simt ca pe o clepsidră crăpată, lăsând să scape momente printre fisurile sale. Obsesia mea pentru fragilitatea timpului, tema ce o explorez în volumul de față, este poate mecanismul meu de apărare împotriva inevitabilului sfârșit.

Prin fiecare poem, construiesc o punte delicată spre un loc unde moartea nu este o amenințare, ci o revelație. Acolo, în acel spațiu unde timpul nu mai există și tăcerea capătă sens, găsim liniștea după care tânjim — nu o liniște a resemnării, ci una a înțelegerii absolute.

„O carte trebuie să adâncească răni, să le provoace chiar. O carte trebuie să fie o primejdie.” (Emil Cioran)

​

Descoperă "nu sunt Rupi Kaur", poemul de căpătâi al volumului "Ultima evadare".